Peter Forsskal: Thoughts on Civil Liberty
 
The Text
 
  << English
   
  Reflecţii asupra Libertăţii Civile
   
  ©Traducere de Luiza Petre
   
  Prefaţă
  Informaţii despre text
  Reflecţii asupra libertăţii civile
  Comentarii
   
 
  Prefaţă
   
 

Această publicaţie îşi are originea în conferinţa: „FOI: Towards Open Government în the New Democracies (Către o guvernare transparentă în noile democraţii)”.

Conferinţa, care a avut loc la Budapesta, în perioada 5-7 mai 1992, a fost susţinută de către Tom Riley, motorul de origine canadiană din spatele mişcării pentru dreptul la informaţie şi secretarul executiv al International Freedom of Information Institute (Institutul Internaţional pentru Dreptul la Informaţie). Conferinţa a avut loc pe fondul adoptării legii de interes public din Ungaria, referitoare la protecţia datelor şi accesul la informaţiile de interes public.

Ca reacţie la intervenţia mea din cadrul conferinţei, unde am susţinut o prezentare despre „The Historical Basis of the Right to Freedom of Information în Europe” (Bazele istorice ale dreptului la libertate şi informaţie în Europa) şi am ridicat o întrebare referitoare la ce – sau cine – a stat de fapt în spatele libertăţii presei în Suedia în anul 1766, avocatul şi delegatul ceh, Karl Koded, care atunci lucra pentru Energotechnika, a făcut trimitere la ideile inovatoare ale lui Peter Forsskål, prezentate în opera sa “Reflecţii despre libertatea civilă”, tipărită de către Lars Salvius în Stockholm, în noiembrie 1759.

Scrisoarea trimisă de mine Bibliotecii Regale din Stockholm, în încercarea de a pune mâna pe un exemplar al acestei cărţi, s-a bucurat de un răspuns extraordinar şi detaliat din partea Gunillei Jonsson (pe atunci Şef al secţiei de referinţe a bibliotecii) – incluzând o fotocopie a pamfletului lui Forsskål, desigur în limba originală, suedeză.

Cu siguranţă, avea nevoie să fie citită în engleză! Dar, surprinzător, nici o traducere în limba engleză nu a fost vreodată publicată. Traducerea de faţă a fost începută în anul 1990 de către Theresa McGrane – Langvik (originară din Glasgow şi Rolvsoy) şi Maria Lindstedt (Loa). Bunica Mariei, Agnes Jansson (Gammelbo) a fost şi ea implicată şi a ajutat la interpretarea semnificaţiei anumitor expresii din anul 1700. Cu gândul că nu au avut la îndemână decât o fotocopie a unei publicaţii în suedeza de la mijlocul anilor 1700, eforturile lor nu sunt decât de lăudat.

Dându-mi seama că aniversarea celor 250 de ani de la publicarea materialului iniţial, în 1759, era iminentă am adunat un grup de experţi pentru a revizui traducerea anterioară. Grupul a fost alcătuit din Gunilla Jonsson, Thomas von Vegesack, Helena Jaderblom şi Gunnar Persson. David Shaw (Canterbury) a contribuit cu redactarea finală a textului englez.

Trebuie subliniat că traducerea prezentată în cele ce urmează are la baza versiunea necenzurată a lui Forsskål. Grupul a lucrat pornind de la manuscrisul original, localizat de către Gunilla Jonsson la Arhivele Naţionale. Diferenţele semnificative între versiunea originală şi necenzurată şi cea publicată în 1759 sunt explicate la finalul cărţii.

Astfel, lumea non-suedofonă poate acum să se plaseze în contextul intelectual în care Suedia şi-a adus, în anul 1766, contribuţia la lumea modernă: accesul la informaţie, educarea “unui public luminat”. Aceasta este numai o parte din proiectul mai vast al lui Forsskål – de a sprijini dezvoltarea şi răspândirea cunoştinţelor în sensul lor cel mai larg.

David Goldberg, Visby şi Näs, iulie 2009

   
 
  Informaţii despre text - Gunilla Jonsson
   
 

Traducerea care urmează este rezultatul unei lecturi critice a manuscrisului original al lui Peter Forsskål “Reflecţii asupra libertăţii civile” din anul 1759, fără eliminările şi modificările cenzorului Oelreich. Am ales să redăm originalul, pentru simplul motiv că este un text mai bun decât versiunea cenzurată, publicată în 1759. În multe locuri unde Forsskål face o afirmaţie clară, Oelreich l-a constrâns la un “probabil” sau “poate”, iar revendicarea radicală a lui Forsskål referitoare la libertatea de exprimare, care oferă un răspuns clar, de fapt, la modul în care înţelegem noi astăzi conceptul, l-au obligat pe Oelreich la o formulare care a necesitat menţinerea cenzurii (par. 7). Paragraful 8 din versiunea originală, cu pledoaria lui Forsskål asupra libertăţii de exprimare în aspectele legate de religie, a fost complet şters, iar referinţa asupra consecinţelor binefăcătoare ale libertăţii religioase din Pennsylvania din par. 10 a dispărut, de asemenea.

Manuscrisul lui Forsskål se află la Arhivele Naţionale, în Kanslikollegium, documente intrate, seria EXII: 18, chestiuni universitare 1706-1785. Modificările cenzorului sunt introduse de mâna lui Forsskål în manuscris, însã cu o altă cerneală decât cea originală. “Bunul de tipar” al lui Oelreich de pe ultima pagină este, în mod evident, scris cu aceeaşi cerneală, aşadar se poate concluziona că au lucrat împreună la modificări.

Versiunea tipărită din anul 1759 a fost publicată de mai multe ori în secolul XX, mai întâi în opera lui Torsten Steinby, “Peter Forsskål şi Reflecţii asupra libertăţii civile” în 1970, apoi în 1980 şi 1984, aceasta din urmă cu o postfaţă scrisă de Teddy Brunius. Aceasta a fost publicată, de asemenea, împreună cu fragmente din manuscrisul original, în “Gyllene Applen”, partea a doua, 1991 (a doua ediţie în 1995) – însă aceasta este prima dată când textul autentic este redat şi publicat integral.

   
 
  Reflecţii asupra libertăţii civile
   
 

§ 1
Cu cât omul trăieşte mai mult după bunul său plac, cu atât este mai liber. În afară de viaţă, nimic altceva nu-i este omului mai de preţ decât libertatea. Nici o fiinţă raţională nu renunţă la ea şi nu o limitează decât dacă este constrâns de violenţă sau de teama unui rău mai mare.

§ 2
Un beneficiu care este atât de preţuit de fiinţa umană, nu are nevoie de constrângeri, atunci când toţi iubesc virtutea. Insă, deseori suntem înclinaţi către vicii şi nedreptăţi. Aşadar, trebuie să ne fie impuse limite, libertatea trebuie să-şi piardă partea ei dăunatoare şi doar aşa vom putea, cu toata voinţa, să facem ceea ce este drept, adică să ne fim utili nouă înşine, dar şi celorlaţi, fără a face rãu nimănui.

§ 3
Când orice membru al societăţii are acces la asta, atunci există o libertate civila autentică.
Aşadar, acest lucru implică faptul că nici un obstacol nu va împiedica pe nimeni de la ceea ce este decent şi folositor bunului public, că orice persoană cinstită poate trăi în siguranţă, ascultând doar de propria sa conştiinţă, bucurându-se de bunurile sale şi contribuind la prosperitatea societăţii în care trăieşte.

§ 4
Pentru această libertate, ameninţarea cea mai mare vine din parte celor care deţin puterea în ţara lor, prin prisma funcţiei, a poziţiei sociale sau a avuţiei. Aceştia nu doar abuzează cu uşurinţă de puterea pe care o deţin, dar riscă să-şi dorească, fără oprire, să-şi extindă drepturile şi puterea, în aşa fel încât celorlalţi locuitori să le fie din ce în ce mai teamă de ei.

§ 5
Căci libertatea deplină într-o societate nu înseamnă doar ca supuşii să se teamă de violenţa Suveranului. Este un pas mare, iar primul este spre fericirea tuturor. Însă supuşii pot, de asemenea, să fie şi asupriţi unii de ceilalţi. Şi în numeroase Republici, precum cea poloneză sau cele italiene, acolo unde se face mare caz de termenul seducător de libertate, cei mai mulţi oameni sunt sclavii aristocraţilor.

§ 6
Dacă cineva ar intreba a cui putere supremă este mai de temut într-o ţară, aceea a Suveranului sau a cetăţenilor, aş răspunde că a doua este cea mai insuportabilă, însă prima este cea mai incurabilă, aşadar cea de care ar trebui să ne fie teamă şi de care să ne ferim cel mai mult. Căci dacă una nu este îndepărtată, nici cealaltă nu va putea fi vreodată. În numele Stăpânilor absoluţi şi cu puterea acestora, guvernarea este foarte adesea exersată de către supuşi răi, nevrednici de favoarea suveranului lor, însă plini de siguranţa faptului că beneficiază de aceasta. Din mai multe motive, violenţa suveranilor puternici este, de asemenea, mai dificil de remediat. O credinţă exagerată în caracterul sfânt al capetelor încoronate îi protejează chiar şi pe cei mai nedrepţi Prinţi. Mulţi îşi imaginează că niciodată nu poate fi acordat prea mult unei fiinţe care este mai presus de celelalte şi care este atât de aproape de puterea divină: Regii barbari, fiind consideraţi sfinţi, se joacă fără mila cu viaţa supuşilor lor. Non-Juraţii din Anglia ridică o chestiune de conştiinţă din faptul că nu trebuie să fie credincioşi unei dinastii necredincioase. Şi fără a căuta exemple prea departe, atunci când Suedia a fost sărăcita de oameni, mâncare şi bani, de pe urma războaielor lui Carol al XII-lea, se credea totuşi că acest erou dur* nu îşi conducea ţara spre pierzanie ci şi-o apăra. Aşadar, supuşii nu cunosc întotdeauna nedreptatea Suveranului iar atunci când o cunosc, nu se pot elibera uşor de ea. Atunci când este nevoie, Prinţii îşi apără singuri privilegiile, singuri conduc totul. Profitul şi puterea unei ţări întregi se află în mâinile unuia singur. Însă atunci când anumiţi supuşi sunt împiedicaţi de alţi supuşi, această nedreptate este observată pe loc; şi când mai mulţi abuzează în acelaşi timp de puterea lor, mulţimea mai numeroasă îşi învinge mai uşor scopurile şi puterile ei dispersate. Prin urmare, respectul publicului şi propria lor putere nu pot să le ofere siguranţă. Singurul lor refugiu este atunci să ascundă nedreptatea pe care o comit. Însă nu o pot ascunde timp îndelungat, dacă fiecăruia dintre noi îi este permis să vorbească despre asta în scrierile publice, denunţând acele fapte ce afectează interesul public.
* A se vedea Enväldets skadeliga påföljder [Consecinţele dăunătoare ale absolutismului], Stockholm, 1757

§ 7
Vitalitatea şi puterea libertăţii civile constau, aşadar, într-un guvernare limitată şi într-o libertate de expresie nelimitată; cu condiţia adoptării unor măsuri severe contra tuturor înscrisurilor care sunt, în mod incontestabil, opuse bunelor moravuri, care aduc blasfemii la adresa numelui Domnului, care insultă indivizii şi incită la vicii evidente.
§ 8
Revelaţiile divine, legile fundamentale înţelepte şi onoarea indivizilor nu pot suferi daune periculoase de pe urma unei astfel de libertăţi de exprimare. Căci adevărul triumfă întotdeauna, atunci când se permite atât contestarea, cât şi apărarea acestuia, în mod egal.
§ 9
Dimpotrivă, libertatea cuvântului scris îşi poartă ştiinţa la cel mai înalt nivel, îndepărtează toate dispoziţiile periculoase, pune frână tuturor nedreptăţilor funcţionarilor şi constituie, pentru Guvern, cea mai sigură dintre apărări, într-un regat liber. Căci ea face ca tot poporul să preţuiască o astfel de guvernare. În Anglia nu se aude deloc vorbindu-se despre demersuri îndreptate împotriva legilor fundamentale bine stabilite. Acolo, este totuşi posibilă prevenirea dezordinii prin simplul fapt al liberei exprimări a nemulţumirii publice. Pe de altă parte, într-un regat care nu ne este necunoscut*, am avut un exemplu însemnat al faptului că atunci când o libertate inegal distribuită este menţinută prin ură şi constrângere, aceasta conduce cu uşurinţă la violenţă şi la acţiuni disperate; că acela care posedă prea mult preferă să piardă tot decât să vadă, fără invidie şi fără sete de razbunare, libertatea unei bune părţi a societăţii şi pe-a sa proprie furată de către semenii şi concetăţenii săi. Căci acela care nu are mare lucru de pierdut este gata să rişte fără mare regret atunci când este în măsură să cauzeze pierderi mari duşmanului şi persecutorului sau. Acest lucru nu este tocmai de admirat, însă este totuşi frecvent. De aceea, libertatea trebuie păstrata cu libertate. Ea se află în mare pericol dacă nemulţumiţii sunt constrânşi sau oprimaţi, fie că nemulţumirea lor este justificată sau nu. O guvernare înţeleaptă le-ar permite mai degrabă supuşilor săi să îşi exprime nemulţumirile cu stiloul, decât cu alte arme, ceea ce pe de-o parte, are un rol instructiv iar pe de cealaltă parte, calmează spiritele şi previne tensiunile şi neliniştea.
*Danemarca

§ 10
Dar, cu toate acestea, trebuie să ascultăm acuzaţiile ce ni se aduc şi să executăm verdictele judecătorilor, chiar dacă acuzatul nu a comis vreo crimă. Căci societatea nu poate vieţui fără tribunale, iar judecătorii nu sunt mereu imparţiali.*. Ura şi patima nestăvilită a oamenilor i-a prins în mreje uneori până şi pe cetăţenii cei mai inocenţi. Nu există pericol mai mare ca acesta, la adresa vieţii şi a reputaţiei, în acelaşi timp; şi fie nu avem nici o putere să îl combatem, fie libertatea de a ne apăra public ar mai putea să calmeze furia poporului şi să îi împiedice pe judecători de la a se lăsa manipulaţi. Dacă, însă, nici acest lucru nu se realizează, atunci cea mai corectă compensaţie pentru aşa o imensă nedreptate este ca celui care a fost condamnat pe nedrept, să i se permită, cum se întâmplă în Anglia, să le arate compatrioţilor săi că moare nevinovat.
*A se vedea mai multe publicaţii referitoare la procese, judecători şi la libertatea şi siguranţa propriu-zisă a cuvântului scris.

§ 11
Conştiinţa poate avea deseori drept fundament opinii false. Care nu ar trebui în nici un caz tolerate, dacă singurul lor scop este distrugerea societăţii şi a poporului, asemeni regulilor înşelătoare ale iezuiţilor. Cu toate acestea, deseori cei pe care conştiinţa slabă îi poate face periculoşi se pot transforma în buni cetăţeni, dacă societatea acceptă să se adapteze, într-o mica măsură, la iluziile lor. Menoniţii detestă să facă jurăminte, dar da-urile sau nu-urile lor au valoarea de jurământ. Mulţi dintre ei nu pot fi convinşi să atace duşmanul, dar sunt dispuşi să cotizeze cu bani la întreţinerea trupelor. Aceste diferenţe între religii, care pot exista fără a aduce prejudicii unităţii civile, sunt amplu demonstrate în cazul fericit al Pennsylvaniei, care a fost populată rapid, graţie libertăţii pe care a promovat-o. Sub acoperământul libertăţii înseşi, iluziile religioase vor face loc, în cele din urmă, puterii adevărului şi vor scădea în intensitate, în timp ce, împinse sub securea persecuţiilor desfăşurate cu un zel nebunesc, ar creşte violent, ca un foc în sobă. În concluzie, cum nu există nici un loc unde toată lumea poate fi scutită de iluzii, este prea puţin important dacă eşuăm public, ca în Anglia, suntem guvernaţi de ipocrizie, ca peste tot altundeva.

§ 12
Într-o societate oamenii au bunuri, pe de o parte în calitate de membri ai Statului, pe de cealaltă cu titlu privat. În prima categorie se află veniturile publice şi ceea ce s-a dobândit cu ele, precum şi serviciile publice. În a doua categorie intră toate posesiile fiecăruia. Legile trebuie să protejeze ambele categorii împotriva violentei şi a abuzurilor. Fiecare locuitor trebuie să deţină o parte echitabilă din sarcinile şi beneficiile colectivităţii, căci societatea ne aparţine la comun şi acelasi lucru trebuie să se întâmple şi cu libertatea. Impozitele ţării nu trebuie aşadar să se bazeze pe contribuţia mare a unora, ci fiecare trebuie să-şi aducă aportul la colectivitate, în conformitate cu resursele sale. Speranţa de a avea acces la serviciile publice şi la onorurile societăţii nu trebuie să fie niciodată negată cuiva care este demn de ea.

§ 13
Dacă numirea într-o funcţie publică ar fi condiţionată de trecerea unor probe adecvate; dacă celor care au trecut aceste probe li s-ar permite să acceadă la o funcţie mai înaltă doar după ce au petrecut suficient timp în poziţia lor anterioară; şi dacă treapta cea mai înaltă ar fi ocupată doar de cel care a dovedit primul că are toate calităţile necesare; atunci funcţiile n-ar cădea pe mâinile celor care nu le merită, atunci familia, banii şi susţinătorii nu ar mai reprezenta căi sigure spre promovare, iar aptitudinile şi capacitatea individuală le-ar lua locul.

§ 14
Nu există probe mai uşoare sau mai convingătoare decât examinarea cunoştinţelor şi a practicii asociate funcţiei. Aşa procedăm noi cu oamenii bisericii şi cu toţi cei care ocupă funcţii publice în China. Cu toate acestea, nu este o faptă măreaţă să îl alegem pe cel mai bun, dacă ni se permite să îl întrebăm ce vrem noi şi să îl evaluăm după propriile noastre reguli. Ar fi, deci, necesar ca pentru fiecare funcţie să fie stipulate cunoştinţele specifice, bibliografia, pregătirea necesară şi sarcinile pentru care persoana care o va ocupa ar trebui să răspundă public.

§ 15
Suntem lăsaţi cu uşurinţă să folosim bunurile proprii în scopul personal şi cel al societatii. Însă printre toate bunurile, unele nu pot fi dobândite atât de usor de fiecare, aşa cum ar trebui sa fie în interesul societăţii. Nimeni nu poate să facă rost de pământ acolo unde doreşte, muncind sau plătind, deşi mulţi, şi ăsta este un mare păcat pentru societate, deţin mai mult decât pot exploata. Astfel, legi precum cea a lui Moise la evrei, despre bucata de pământ modestă şi cedată o dată pentru totdeauna fiecărei familii, Moise, cartea 3, 25: 13 – 16.23.24.40 şi 41 sau cea a lui Licinius de la Romani despre 500 jugera (257 1/7 tunnland), erau foarte utile atât pentru a promova cultivarea pământului cât şi pentru a echilibra mai bine drepturile locuitorilor.

§ 16
Nimic nu poate fi definit ca fiind al nostru, mai mult decât forţele corpului şi minţii noastre; nimic nu este, deci, mai rezonabil decât să ni se permită să ducem un trai onorabil, să punem în aplicare aptitudinile utile şi să ne folosim cunoştinţele. Prin urmare, fiecare ar trebui să fie capabil şi liber să îşi câştige existenţa de pe urma agriculturii şi a artizanatului, de pe urma unui meşteşug, a activităţilor comerciale sau de natură intelectuală, până la o limită la care cantitatea riscă să dăuneze societăţii.

§ 17
Muncitori utili sunt alungaţi de la ţară, căci legile nu le permit celor de la sate care trăiesc în cătunuri şi cărora soarta nu le-a oferit niciun petec de pământ să se bucure de protecţie, altfel decât din cauza vreunei infirmităţi sau a bătrâneţii, care îi transformă aproape în invalizi. Aşadar, de îndată ce doresc să îşi urmeze pornirile instinctuale de libertate şi să devină independenţi, trebuie să fugă la oraş unde pot trăi după bunul lor plac şi unde îşi pot lua o slujbă deloc solicitantă. Totuşi, acolo unde, după cum este obiceiul în Anglia şi Germania, chiar şi la ţară fiecare poate fi stăpânul propriului său destin, mulţi muncitori rămân în locurile natale, se înmulţesc, se dedică unor meşteşuguri utile sau muncilor agricole; şi un astfel de trai este preferabil vieţii de la oraş, unde riscă să rămână celibatari, aruncându-se în braţele extravaganţei şi indolenţei, pentru a-şi păstra luxul bogaţiei, pentru a înghesui caleştile nobililor, pentru a-şi omorî timpul cu somnul şi cu destrăbălarea, devenind o povară pentru ei înşişi şi pentru ţara lor.

§ 18
Spre promovarea aptitudinilor şi a libertăţii lor, şcolile publice ar fi deosebit de utile, de aici ar putea ieşi oameni educaţi în ritmul propriilor lor eforturi şi pe măsura propriei lor înţelegeri, în toate tipurile de arte şi meserii şi ar fi imediat recunoscuţi drept liber meşteşugari în domeniul pe care l-au înţeles. Totuşi, numărul practicanţilor unei anumite ocupaţii ar trebui limitat, în funcţie de nevoile şi aşteptările societăţii.

§ 19
In schimb, breslele noastre închise şi formarea ucenicilor sunt mijloace de susţinere a trândăviei, a constrângerilor, lipsei de personal, desfrâului, sărăciei şi pierderii timpului.
§ 20
Chiar dacă le numim arte liberale, în Suedia, acestea nu sunt deloc libere. În alte părţi, artele îşi merită mai mult renumele. În Germania, fiecare poate transmite public celorlati ştiinţa pe care el însuşi a dobândit-o. Fie ar trebui ca fiecare să fie, încă de la început, descurajat să facă din ştiinţa sa de carte preocuparea sa principală, fie nimeni nu ar trebui să fie descurajat să traiască în deplină libertate din cea mai nevinovată activitate.

§ 21
În cele din urmă, este, de asemenea, un drept important într-o societate liberă să poţi contribui în mod liber la binele public. Însă pentru aceasta trebuie ca starea societăţii să poată fi cunoscută de toţi şi ca fiecare să aibă posibilitatea să-şi exprime liber ideile despre acest subiect. Acolo unde această condiţie nu este îndeplinită, libertatea nu este demnă de numele ei. Chestiunile legate de razboi sau anumite negocieri internaţionale trebuie să rămână secrete un timp şi să nu fie cunoscute de toţi, însă aceasta nu din cauza cetăţenilor loiali, ci din cauza duşmanilor. Există mult mai puţine motive să ascunzi de ochii locuitorilor activităţile pacifiste şi tot ceea ce priveşte bunăstarea regatului. În caz contrar, se poate cu uşurinţă întâmpla ca numai străinii animaţi de intenţii ostile să patrundă toate secretele cu ajutorul trimişilor şi a banilor, în timp ce înşişi locuitorii ţării, care în mod ideal ar da sfaturi folositoare, sunt ignoranţi cu privire la majoritatea lucrurilor. În schimb, când toată ţara este cunoscută, observatorul vede ceea ce este profitabil şi dăunator şi dezvăluie asta tuturor, acolo unde există libertatea cuvântului scris. Doar atunci dezbaterile publice pot fi ghidate de adevar şi dragoste de patrie, de care depind fericirea colectivă şi cea individuală.
Dumnezeule Atotputernic, care veghezi asupra fericirii oamenilor, sporeşte libertatea noastră suedeză şi păstreaz-o până la sfârşitul timpului!

   
 
  Comentarii - Thomas von Vegesack
   
 

Atunci când Linnaeus a vrut să denumească o plantă în onoarea discipolului sau Peter Forsskål, a ales urzica (Forsskålea tenacissima). A justificat această alegere precizând că specia pe care o plantase în grădina sa din Uppsala provenea din seminţele pe care Forsskål i le trimisese din expediţia sa în Arabia.

Dar mai exista încă un motiv. Într-un comentariu, Linnaeus scrie că era la fel de riscant să te apropii de o urzică precum era să intri în conflict cu Forsskål, „de al cărui comportament în Uppsala a făcut în mod clar dovada”. Forsskål era un elev foarte înzestrat, de ale cărui cunoştinţe Linnaeus ştia să se folosească. Însă pe plan personal era încăpăţânat şi foarte sensibil. Aceste calităţi urmau să-i prevestească o existenţă tumultuoasă.

Dacă ne gandim la cât de scurtă a fost viaţa sa (1732-1763), este remarcabil faptul că a realizat atât de multe. Iniţial, acesta ar fi trebuit să se facă preot. Tatăl sau, Johan Forsskåhl, fusese parohul comunităţii finlandeze din Stockholm, înainte să se intoarcă în ţara sa natală, Finlanda, cu câţiva ani inainte de naşterea lui Peter.

Peter Forsskål şi-a petrecut copilăria la Helsinki. A avut doi fraţi, Jonas şi Johan şi o sora, Johanna Katharina. Mama lui a murit când el avea trei ani. Însă totul arată că a avut o copilărie fericită.
Peter Forsskål a fost înscris la Universitatea din Uppsala încă de la varsta de zece ani. Această varsta nu era cu nimic surprinzătoare. Mai mult de 30% dintre studenţi aveau mai puţin de cincisprezece ani. Însă prima vizita a lui Forsskål la Uppsala a fost de scurtă durată. A revenit în primăvara lui 1751, la vârsta de 18 ani. A studiat teologia, însă a fost imediat atras de cercul care se formase în jurul lui Linnaeus. Studiile sale erau finanţate de o bursă ce acoperea cinci ani de studiu la universitate şi doi ani într-o instituţie din străinătate.

În acea vreme, barierele dintre diferitele discipline nu erau la fel de bine delimitate ca astăzi. De-abia un secol mai târziu ştiinţele au început să se împartă, fiecare specializare fiind apărată cu ardoare de către reprezentanţii ei. De fapt, combinaţia teologie/botanică s-a dovedit a fi foarte potrivită pentru orientarea intelectuală a lui Forsskål. Unul dintre profesorii săi, Olof Celsius, îşi facuse un renume de editor al unei flore biblice, Hierobotanicum. Când Forsskål a călătorit în Arabia, una din misiunile sale principale a fost să studieze plantele menţionate în Biblie. A mai dedicat o parte din timpul său studiului limbii arabe şi ebraice.

Forsskål nu a rămas la Uppsala decât ceva mai mult de 2 ani, din cei cinci prevăzuţi. Din toamna lui 1753 s-a înscris la universitatea din Göttingen, oraş situat în regatul Hanovrei, un stat legat din anul 1714 de Marea Britanie în virtutea unei uniuni personale. Fondată în 1737, universitatea era puternic impregnată de cultura britanică.

La Göttingen, Forsskål a studiat, de asemenea, teologia însă s-a orientat din ce în ce mai mult spre filozofie. Aceasta nu a însemnat însă că avea sa renunţe la ştiinţele naturale. A corespondat cu Linnaeus şi i-a făcut rost de seminţele pe care acesta i le ceruse. Mai mult, a adunat câţiva dintre colegii săi de studiu pentru a examina insectele din regiune. „Când era vreme frumoasă şi aveam timp, am încercat să colecţionez câteva şi am gasit încă trei amici care au început să fie pasionaţi de această îndeletnicire”, scrie el într-una din scrisorile trimise acasa. Un desen dintr-un registru genealogic aparţinând lui Forsskål îl înfăţişează pe acesta la o vânătoare de fluturi.
Filozofia era însă preocuparea sa esenţială. În iunie 1756 a susţinut o teză, Dubia de principiis philosophiae recentioris, în care îşi exprimă îndoielile asupra fundamentelor noii filozofii. În introducerea acestei teze, scria: „Urmând sfaturile înţelepte ale tatălui meu, obişnuiesc să resping tot ce pot în studiile mele ştiinţifice şi să notez în scris argumentele pe care reuşesc să le descopăr. Rezultatul este că mai întâi am căutat îndoielile iar apoi acestea mi s-au arătat de la sine”. Profesorii săi erau impresionaţi de rigurozitatea lui Forsskål, dar erau de parere că ducea la extrem cultura îndoielilor sale. Este evidentă importanţa acordată de Forsskål tezei sale, pe care a publicat-o la Copenhaga în 1760 cu o prefaţă nouă.

Unul dintre modelele lui Forsskål era filozoful scoţian David Hume, pe care îl menţionează în teza sa. Probabil că Forsskål îl citea în traducere în limba germana.

Printre punctele comune între cei doi, se numără maniera practică în care aceştia concep filozofia. Nici unuia nici celuilalt nu le plăcea ca intelectualii să se afunde în teoriile lor. „Cugetarea a fost monopolizată de academicienii absorbiţi de ei înşişi, care nu au luat niciodată contact cu experienţa în niciunul dintre raţionamentele lor şi care nu au căutat niciodată exemple în viaţa de zi cu zi sau în conversaţie, care numai aici îşi au locul”, scria Hume.

Forsskål aprecia foarte mult climatul liber de cercetare care domnea la Göttingen. Diferenţa era mare faţă de atmosfera din Uppsala care potrivit lui, se explica fără îndoială prin lipsa de libertate. Într-o scrisoare trimisă în Suedia, scrie, cu un aer critic la adresa teoriei climatului descrisă de Montesquieu: „Dacă am avea în Suedia, după cum se întâmplă în Anglia şi Germania, libertatea de a gândi şi de a scrie, s-ar dovedi în curând că o climă rece nu dăunează capacităţii de înţelegere”.
Această atmosfera limitată urmă să îl aştepte la întoarcerea sa în Suedia, la sfărşitul toamnei lui 1756. Bursa sa se sfârşise şi pentru a se întreţine, a trebuit să se angajeze ca tutore pe lângă un conte de treisprezece ani, Johan Gustaf Horn. În timpul ocupării acestei funcţii, a studiat chimia şi a început să se intereseze de agricultură.

În ciuda succesului său în calitate de filozof – a fost ales chiar şi membru al academiei de ştiinţe din Göttingen, creată după modelul Royal Society (Societăţii Regale) din Londra - Forsskål nu era un teoretician.

Atunci când un proprietar de pământ a susţinut, într-un articol dintr-o revistă, că prin selectarea plantelor era posibil ca o specie de cereale să se transforme într-o alta şi că una dintre seminţele de ovăz putea, în anumite condiţii, să dea o recoltă de secară, Forsskål a publicat nici mai mult nici mai putin de şase articole pentru a arata cât de absurdă era o astfel de afirmaţie. Pentru mai multa siguranţă, s-a dedicat, de asemenea, unor culturi experimentale.

Într-o scrisoare către J. D. Michaelis, profesorul şi prietenul său din Göttingen, scrie că ar fi vrut să studieze mai întâi de toate economia, „o ştiinţă liberă şi utilă, de care ai nevoie peste tot”. Însă eforturile lui pentru a se califica în vederea unui post nou creat de profesor adjunct de economie n-au avut rezultat. Titularul catedrei de economie, Anders Berch, nu îl considera calificat. În raportul său, Berch scrie că Forsskål era mai interesat de botanică. Când Berch şi Linnaeus predau în acelaşi timp, Forsskål prefera să îl asculte pe cel de-al doilea. Însă nici Linnaeus nu pare că ar fi putut sa-l ajute.

În aprilie 1759, Forsskål a cerut permisiunea de a susţine public o teză de economie „ De pratis consederndis” (Despre cultivarea preeriilor). Însă solicitarea sa a fost respinsă şi Forsskål a decis să abandoneze economia. Era gata din nou să se dedice unei discipline noi, de această data fiind atras de jurisprudenţă. În mai 1759, teza lui Forsskål, intitulată „De libertate civili” a fost înscrisă la facultatea de filozofie; era scrisă în suedeza şi în latină, ceea ce nu se potrivea tradiţiei.
În teza sa anterioară cu privire la fundamentele filozofiei, figura un pasaj important cu privire la drepturile omului. Pentru Forsskål, independenţa oricărei fiinţe umane implica garantarea formală a drepturilor sale individuale.

Chiar dacă acest raţionament avea un caracter teoretic, acesta era deosebit de sensibil. Forsskål a abordat chestiunea privilegiilor, unul dintre principalele subiecte de dezacord din Era Libertăţii, 1719-1772. Când Suedia a adoptat o noua constituţie, după moartea lui Carol al XII-lea (1718) privilegiile anterioare privind acordarea statutului de nobil la naştere au fost repuse în drepturi. Celelalte trei categorii parlamentare (preoţimea, burghezia şi ţărănimea) au protestat. Problema urma să devină de actualitate pe parcursul întregii aşa-numitei Ere a Libertăţii. Abia în anul 1770, a fost înaintată Parlamentului o propunere prin care o serie de privilegii să le fie acordate şi celorlalte trei categorii mai puţin favorizate.

Privilegii pentru unii înseamnă drepturi reduse pentru ceilalţi. Această situaţie punea piedici ideilor care promovau drepturile omului şi care începeau să prindă teren la sfârşitul secolului al XVIII-lea. „Fiecare locuitor ar trebui să ia parte, în mod echitabil, la poverile şi la beneficiile societăţii”, scrie Forsskål, iar apelul la adresa drepturilor omului este evident pe parcursul întregului text, chiar dacă nu foloseşte cuvintele propriu-zise.

Şi de această dată, Facultatea respinge solicitarea lui Forsskål de a-şi tipări teza. Acesta nu se mulţumeşte cu decizia şi se adresează conducerii, prin intermediul Kanslikollegium, una dintre structurile administraţiei centrale, dar cererea sa a fost din nou respinsă.

Acum Forsskål a luat o decizie care dovedeşte un curaj deosebit. Se hotărăşte să întoarcă spatele mediului academic, pentru a se adresa marelui public cultivat. Dar înainte ca un tipograf să accepte o astfel de misiune, trebuia să obţină autorizaţia lui Nils Oelreich, cenzorul cărţilor publicate în întreg regatul.

Forsskål era desigur conşient că cenzorul intra sub autoritatea Kanslikollegium şi că nu se putea aştepta la un aviz diferit. Dar ştia şi că poziţia Kanslikollegium nu era prea puternică, acesta trebuia să se supună opiniilor grupurilor sale constituante. Mai mult, când se va reuni peste câteva luni, Parlamentul putea foarte bine să declare ca fiind nule de drept deciziile Colegiului. În scrisoarea adresată Colegiului, Forsskål a avut îndrăzneala să facă aluzie la dependenţa acestuia faţă de Parlament. El s-a declarat convins că „în ţara unde domneşte libertatea, nici măcar între sesiunile parlamentare nu ar trebui să trăim fără manifestarea cea mai gingaşă a libertăţii: dreptul de a vorbi şi scrie despre defectele şi calităţile ţării”.

Pentru a obţine permisiunea de a tipări, Forsskål a fost obligat să accepte o serie de modificări şi de tăieri ale textului său original. Acestea se refereau la cererile cele mai radicale cu privire la libertatea de expresie şi la unele aluzii privind situaţia politică a vremii. În cele mai multe cazuri, s-a întâmplat ca declaraţiile iniţiale ale lui Forsskål să fie îndulcite sau să îşi piardă din tonul agresiv, de exemplu criticile sale la adresa sistemului corporatist.

Decizia cenzorului de a-i acorda lui Forsskål autorizaţia de tipărire nu încetează să ne surprindă. Pentru a înţelege mai bine situaţia, trebuie aduse câteva clarificări referitoare la libertatea de expresie în timpul acestei perioade din istoria Suediei, care a primit numele de Era Libertăţii.
Un punct de plecare adecvat este reprezentat de o reuniune organizată la Kanslikollegium, în ianuarie 1722, la scurt timp după adoptarea noii constituţii. Această constituţie prevedea că cenzorul, aşa cum se obişnuia înainte, trebuia să citească toate textele care urmau să intre la tipar, în tot regatul şi “dacă nu găseşte nimic ofensator sau inadecvat” să îşi exprime permisiunea în scris. Cu toate acestea, acest lucru se întâmpla numai “după informarea Kanslikollegium cu privire la aceasta şi obţinerea unei aprobări din partea lor ”.

Această formulare este bizară, căci deschide calea unei competiţii între cele două autorităţi. Tehnic, noile reglementări impuse de conducere nu presupuneau modificări faţă de cele care guvernau activitatea cenzorului pe parcursul perioadei anterioare, dominată de absolutism. Cu toate acestea, deşi înainte supravegherea fusese riguroasă, acum se oferea mai multă libertate organelor de decizie individuale. Motivul discuţiei din ianuarie 1722 consta în solicitarea lui Emanuel Swedenborg – la acea vreme expert evaluator al Bergskollegium (autoritatea minieră) – de a i se permite să tipărească un pamflet referitor la criza economică care s-a aşternut asupra ţării în urma războiului îndelungat (marele război nordic, 1700–1718). Swedenborg a obţinut acestă permisiune, dar acum dorea să meargă mai departe şi să i se permită să publice în gazeta suedeză Stockholmske post-tidender, adresată publicului larg, o invitaţie la exprimarea de opinii pe marginea textului său. Solicitarea sa a dat naştere unei dezbateri active, la care au participat atât cenzorul în funcţie, Johan Rosenadler, cât şi predecesorul său, Johan Brauner, care a ocupat această poziţie în timpul domniilor lui Carol al XI-lea şi Carol al XII-lea. În timp ce Brauner se declara puternic împotriva sugestiei ca “persoanelor fizice să li se permită formularea unor astfel de opinii, de interes general”, Rosenadler îşi menţinea poziţia că este important să asculţi marele public, îndeosebi pe marginea unor probleme care îi privesc pe toţi “de la cerşetori la bogaţi”. El vroia să spună că în cazul unei dezbateri generale, ar fi mai uşor ca disputa să fie rezolvată în cadrul viitoarei sesiuni parlamentare.
În acest caz, Swedenborg nu şi-a obţinut permisiunea dorită, dar disputa a dovedit că ideea extinderii libertăţii de expresie avea susţinători puternici. Însuşi cancelarul curţii, Karl Gyllenborg, care ulterior a devenit unul dintre cele mai importanţi oameni din Stat ai Erei Libertăţii, a fost de partea lui Rosenadler. Vă împărtăşesc opinia, a spus acesta: “Într-un Stat liber, nimeni nu ar trebui împiedicat să discute public aspectele care ne privesc pe toţi, mai ales dacă adevărul iese astfel la iveală şi toată lumea este informată cu privire la natura problemei”. Apoi a făcut referire la Anglia, cu a cărei libertate a intrat în contact pe vremea când a locuit acolo în calitate de diplomat. Cenzura a continuat să existe o bună parte din Era Libertăţii, dar problema introducerii libertăţii presei a fost mereu un subiect fierbinte. Autorul danez, Ludvig Holberg, notează într-o epistolă din 1749, că un turist suedez în vizită la Copenhaga afirma că exista propunerea introducerii libertăţii presei în Suedia, urmând modelul Angliei şi Olandei, dar că susţinătorii acesteia erau încă în minoritate.
Cenzura era exercitată, în mod liberal, de către Rosenadler şi succesorul său imediat, Gustaf Benzelstierna. Dar o dată cu cel de-al treilea cenzor al vremii, Niklas Oelreich, situaţia s-a schimbat. În comparaţie cu predecesorii săi, Oelreich era profund implicat în disputele politice ale timpului său. Cu câţiva ani înainte, el a editat o revistă care poate fi considerată, în linii marei, o portavoce a uneia dintre cele două curente de opinie ale vremii. Când opoziţia a dorit să tipărească, la rândul ei, o revistă, Oelreich a făcut uz de funcţia sa de cenzor şi a împiedicat acest lucru.
Oelreich nu dorea abolirea cenzurii. Dimpotrivă, în cadrul revistei sale, el oferea argumente în favoarea creşterii influenţei cenzorului. În loc să răspundă în faţa Kanslikollegium, el dorea ca adunarea parlamentară să fie autoritatea însărcinată cu controlul cenzurii. Astfel, cenzorul avea o putere de decizie nelimitată, cel puţin atunci când adunarea parlamentară nu era în sesiune.
Această persoană cu numeroase interese politice a fost cea care i-a acordat lui Forsskål permisiunea de a publica. Forsskål era conştient că distribuţia publicaţiei sale va fi rapid împiedicată. Când materialul a fost tipărit, el a colectat imediat de la tipograful său, Lars Salvius, întreaga ediţie de 500 de exemplare şi s-a grăbit să le răspândească în rândul prietenilor săi.
Iată un aspect interesant de analizat – în ce măsură era Salvius implicat în publicarea textului? El însuşi a abordat mai multe dintre problemele tratate de Forsskål, într-o carte pe care a publicat-o cu câţiva ani înainte. Ambii sunt încadraţi în grupul reformatorilor radicali care proveneau din partea finlandeză a regatului. Unii cărturari susţin semnificaţia contribuţiei finlandeze la Iluminismul suedez, asemănând-o contribuţiei scoţiene pentru Iluminismul anglo-saxon.

Chiar în ziua când Reflecţii asupra Libertăţii Civile a fost tipărită, Kanslikollegium a convocat o şedinţă pentru a discuta situaţia. Salvius a fost citat pentru a răspunde de ceea ce s-a întâmplat. El a prezentat documentul care conţinea permisiunea lui Oelreich şi a precizat că autorul a ridicat întreaga ediţie.

Următorul citat a fost Oelreich. Acesta a susţinut cu tupeu că nu avea idee că publicaţia este identică cu o teză interzisă şi că Forsskål trebuie să fi fost deosebit de curajos dacă i-a prezentat un text interzis.

Apoi a venit rândul lui Forsskål. Acesta a declarat că el, cu ajutorul cenzorului, au înlăturat toate punctele delicate din punct de vedere politic şi, în consecinţă, cartea trebuia privită ca fiind diferită de textul examinat anterior.

Kanslikollegium a decis să se mulţumească cu avertizarea autorului; dar a ordonat ca toate exemplarele cărţii să fie confiscate. Singura critică adusă autorului a fost că acesta a acceptat titlul de profesor în Danemarca, fără să se fi asigurat de aprobarea Colegiului, în această privinţă. Faptul că Forsskål a fost tratat cu atâta îngăduinţă s-a datorat, probabil, faptului că, între timp, fusese numit să ia parte la o expediţie daneză în Arabia. Procesul-verbal al Colegiului arată că “nu s-a dorit înăbuşirea completă a talentelor care pot rezida în acesta” şi că trebuia luată în considerare “angajarea sa în serviciul Regelui Danemarcei”.

Interzicerea cărţii nu a fost făcută publică decât în februarie anul următor, dar colectarea tuturor exemplarelor a început imediat. Persoana însărcinată să ducă la bun sfârşit acest proces a fost rectorul universităţii din Upsala, Linnaeus. Forsskål a fost citat, declarând că a distribuit 49 de exemplare şi a lăsat 53 de cărţi la librăria din oraş, spre vânzare. Linnaeus a efectuat o percheziţie la locuinţa lui Forsskål, dar nu a găsit niciun exemplar. El a precizat în scrisoarea adresată Colegiului că multe dintre cărţi au fost, probabil, expediate prin poştă şi a întrebat ce trebuie să facă pentru a le recupera.

Dintre cele 500 de exemplare tipărite ale Reflecţiilor asupra Libertăţii Civile, numai 79 au fost confiscate şi distruse. Restul cărţilor au circulat printre cei interesaţi şi se cunoaşte că au fost redactate numeroase copii ale manuscrisului. Interzicerea cărţii nu a contribuit decât la creşterea interesului faţă de aceasta.

În ceea ce îl priveşte pe cenzor, pe Oelreich, acesta nu s-a bucurat de clemenţă. Colegiul a decis demiterea sa. O minoritate a cerut chiar aducerea sa în faţa unei instanţe judecătoreşti. Aceştia au invocat faptul că demiterea unui oficial public, fără examinarea juridică şi condamnarea sa, ar fi o încălcare a constituţiei. Oelreich a ales să părăsească oraşul şi s-a retras la reşedinţa sa de la ţară. Anders Wilde, care a fost asistentul lui Oelreich, a preluat sarcinile acestuia de cenzor. La sosirea toamnei, s-a deschis şi sesiunea parlamentară. Oelreich s-a întors de la ţară şi şi-a trimis valetul la Colegiu, pentru a-l informa că şi-a reluat îndatoririle. Apoi a urmat o perioadă când atât Oelreich, cât şi Wilde acţionau în calitate de cenzori, bombardând simultan parlamentul cu reclamaţii referitoare la acest conflict.

Parlamentul nu a luat nicio decizie în legătură cu viitorul cenzurii. A fost numit un nou cenzor, Magnus von Celse, dar acesta nu a preluat niciodată funcţia. A rămas deschisă chestiunea privind modul în care şi de către cine ar trebui gestionată cenzura.

Această confuzie a contribuit, mai mult ca sigur, la abolirea funcţiei cenzorului de către parlament, când acesta s-a întrunit din nou în sesiunea din 1766. Supravegherea pieţei publicaţiilor a devenit şi mai dificilă, din cauza situaţiei confuze referitoare la procedurile decizionale. Existau şi alte metode, mai eficiente decât cenzura.

Ceea ce era deosebit la legea privind libertatea presei din 1766, nu se referea numai la abolirea cenzurii exercitate anterior. Acest proces avusese deja loc în Anglia încă din 1695. Totuşi, spre deosebire de toate celelalte legi precedente, aceasta nu numai că prevedea o listă a restricţiilor pe care un autor trebuia să le respecte, dar instaura totodată o protecţie în calea tendinţei autorităţilor de a impune noi obstacole. Cel mai important pasaj al noii legi, căruia i se alocă şi cel mai mult spaţiu, se referă la principiul accesului publicului la evidenţele oficiale, mai precis la dreptul cetăţenilor de a lua la cunoştinţă, printre altele, deciziile instanţelor de judecată şi procesele-verbale ale guvernului şi parlamentului.

Această nouă lege a avut un impact deosebit, din două perspective. Cenzura a fost menţinută pentru publicaţiile teologice. Iar cuvântul rostit nu era protejat. În această privinţă, progrese ulterioare au fost obţinute în SUA, când a fost adoptat Primul Amendament la Constituţie, în 1791, un act care este deja faimos.

La doar câteva luni de la emiterea legii privind libertatea presei, guvernul a publicat un avertisment adresat cetăţenilor, menit să îi împiedice ca “în grupuri mai mici sau mai mari…să provoace neplăceri, dezacorduri sau tensiuni, ce se pot dovedi nocive, în rândul cetăţenilor regatului, prin proliferarea de suspiciuni sau diseminarea unor minciuni conspirative”. Prin aceasta, cetăţenilor li se cerea, în schimbul unei recompense de 2000 de taleri de argint, să furnizeze informaţii cu privire la cei care se dedau unor astfel de acţiuni criminale.

Am citat această prevedere legislativă din 2 martie 1767, pentru a demonstra că nu încrederea acordată importanţei libertăţii de exprimare a stat la baza deciziei parlamentului suedez. Legea privind libertatea presei a fost mai degrabă rezultatul unor controverse politice existente, decât o consecinţă a unor convingeri adânc înrădăcinate.

Cu toate acestea, importanţa acestei legi nu trebuie neglijată. În anii 1767 - 1772, când Gustav al III-lea a preluat înapoi puterea de la parlament, au apărut nu mai puţin de aproximativ 80 de publicaţii periodice şi aproape 2000 de publicaţii politice. Pe parcursul unui singur an, 1769, au apărut nu mai puţin de 138 de pamflete economice. În aceeaşi perioadă, Suedia a cunoscut primele două ziare cu apariţie zilnică. Abia dacă mai existau opinii politice care să nu fie dezbătute.

Anii 1760 au marcat un deceniu de transformări în istoria Suediei. Mulţi cărturari suedezi nu au recunoscut acest lucru. Pe de altă parte, un istoric englez, Michael Roberts (1908–1997), scrie despre un experiment unic al guvernului parlamentar şi compară această perioadă cu situaţia din Franţa din anii care au precedat Revoluţia Franceză.

Forsskål era conştient de forţele politice puse în joc. Într-una dintre multele scrisori în care îşi justifică acţiunile, el afirmă că obiectul unei dezbateri libere este prevenirea ca “o dominaţie insuportabilă a lorzilor” să înlocuiască “un absolutism incurabil”. Forma de guvernare adoptată după moartea lui Carol al XII-lea tindea către o separare a puterilor în Stat. Totuşi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai multă putere a fost concentrată la nivelul parlamentului şi a organului său central, Comitetul Secret, unde erau reprezentate doar trei din cele patru categorii sociale. În anii 1760, noi forţe luptau pentru restabilirea echilibrului parlamentar în forma impusă prin legea fundamentală. Opoziţia se manifesta atât faţă de privilegiile şi puterea nobilimii, cât şi la adresa regaliştilor, care doreau revenirea regelui la putere. Aceştia din urma au fost cei care au avut câştig de cauză.
Forsskål cunoştea riscurile la care se supunea în momentul publicării lucrării sale. Un profesor al universităţii din Uppsala, Johan Ihre, a fost pedepsit cu pierderea salariului pe un an, pentru permiterea apariţiei a două teze în latină, cu conţinut politic. Subiectul acestor teze era guvernarea civilă. Şi de această dată, Salvius a încercat să publice textul în suedeză, dar a fost oprit. Cenzorul şi-a dat acordul, dar guvernul a intervenit şi a interzis publicaţia. Au trecut zece ani de la acel eveniment şi Forsskål avea motive să creadă că libertatea de expresie se bucura, acum, de mai multă susţinere.

Reformele pe care Forsskål dorea să le promoveze, nu erau lipsite de importanţă. A cerut drept de apel împotriva sentinţelor îndoielnice, promovând o impozitare mai corectă. Drepturile rezervate ale nobilimii la funcţii înalte trebuiau abolite; sistemul corporatist avea nevoie de reformă; trebuiau înfiinţate şcoli pentru copiii cetăţenilor obişnuiţi; şi dorea întărirea libertăţii de expresie şi a transparenţei publice. Nimic legat de “bunăstarea internă” nu ar trebui ascuns de “ochii locuitorilor”.
Lista este impresionantă şi cuprinde aproape toate drepturile care, 30 de ani mai târziu, se regăseau în Declaraţia franceză a drepturilor omnului şi cetăţeanului. Singurul drept din Declaraţia franceză care lipseşte din textul lui Forsskål este libertatea persoanelor de a-şi alege şi pratica liber convingerile religioase. Printre pasajele la care cenzorul l-a obligat pe Forsskål să renunţe era un paragraf în care susţinea că interogarea cu privire la “revelaţiile divine” nu poate aduce prejudicii acestora. Absolutismul politic luase sfârşit în Suedia, dar nu şi cel religios.

Pasajul cel mai provocator din Reflecţiile asupra Libertăţilor Civile poate fi găsit în paragraful nouă (opt în versiunea imprimată la 1759), în care autorul afirmă că singura alternativă la violenţă este libertatea presei: “O guvernare înţeleaptă le-ar permite mai degrabă supuşilor săi să îşi exprime nemulţumirile cu stiloul, decât cu alte arme”. În scrisoarea sa de apărare adresată regelui, el este şi mai direct: “este evident, Majestatea Voastră, că există cetăţeni nemulţumiţi în fiecare regat. Că numărul acestora nu este mic în Suedia, îl dovedesc desele răscoale din trecut şi din prezent. De asemenea, este binecunoscut faptul că există doar două căi de a evita consecinţele periculoase ale nemulţumirii, una necesită cerneală, cealaltă sânge. Dacă nemulţumiţilor li se permite să vorbească liber, ei pot fi respinşi, instruiţi şi transformaţi într-un public general iluminat. Cei care îşi pierd argumentele, îşi pierd nemulţumirea şi înclinaţia către rebeliune, în acelaşi timp. Cu toate acestea, dacă această politică raţională nu este pusă în aplicare […] atunci un guvern nu poate decât să recurgă la combaterea violenţei prin forţă, şi prin luarea a câteva vieţi nu doar că nu va eradica, ci va creşte nemulţumirea, care se va disimula şi la o viitoare ocazie, va izbucni din nou”.
Apoi Forsskål adaugă ceva ce trebuie să fi fost foarte provocator. El scrie: “în Suedia, această metodă tranşantă ar fi şi mai riscantă, dat fiind că marea majoritate a forţelor de poliţie nu sunt deţinute de către guvern, ci au fost crescute cu pâinea şi ideile poporului”.

S-a dovedit că Forsskål a evaluat greşit situaţia. Nu a fost nevoie de nicio “metodă tranşantă” pentru a înăbuşi evoluţia către un sistem parlamentar şi un guvern popular, spre care tindea Suedia în timpul Erei Libertăţii. Gustav al III-lea nu a trebuit să facă apel la violenţă pentru a restaura puterea regală în 1772.

Încrederea lui Forsskål în puterea cuvântului liber poate părea naivă şi lipsită de realism. Era, de asemenea, contrară altor convingeri exprimate în perioada Iluminismului. Voltaire avea probabil, o opinie mai realistă, când a afirmat că sabia, nu cuvântul, decid dezvoltarea Statelor.
Pe termen scurt, perspectiva lui Voltaire este corectă, fără îndoială. Dar pe termen lung, nu. Dezvoltarea societăţilor şi libertatea de expresie sunt interconectate şi se influenţează reciproc. Dezvoltarea presupune timp, totuşi.

Poate acesta a fost şi punctul de vedere al lui Forsskål, când a scris că obiectul libertăţii de expresie este crearea unui “public general iluminat”. Formarea a ceea ce numim opinie publică a fost obiectivul fundamental al Iluminismului; şi, în această privinţă, Forsskål a fost un reprezentant al acestei mişcări, unul dintre cei mai proeminenţi din Suedia.

În scrisorile sale trimise pe parcursul expediţiei în Arabia, Forsskål a comentat situaţia politică din Suedia. Cu siguranţă, el se aştepta ca libertatea presei să fie în cele din urmă promulgată, în cadrul reuniunii parlamentului care a succedat plecării sale. A fost o dezamăgire că această problemă a fost amânată. În mod cert ar fi continuat bătălia, dacă ar fi rămas în ţară. După cum arată conţinutul unei scrisori care a circulat printre studenţii săi, “Dacă Forsskål se întoarce acasă, există toate şansele ca războiul să fie reluat, la o intensitate maximă”.

Cu toate acestea, când parlamentul s-a reunit, câţiva ani mai târziu şi a fost adoptată Legea privind libertatea presei, Forsskål nu mai era în viaţă. Dintre cei patru participanţi la expediţie, unul singur s-a întors. Şi acesta nu a fost Forsskål. El a murit de friguri.

   
   
  Back to top